Lacrimă iernată-n cruce

                               

Vine iarna, şi mă ninge jertfa stelei aburinde,
Prin nămeţi, în drum spre casă, cu o traistă fără nuci.
Mă cutreieră, bunică, şi-nveleşte-mă-n colinde!
După noaptea asta mare, cărui univers mă culci?

Iar m-apasă, tată, crucea, rasărită peste pleoape,
Greu mi-e praful, unde-i drumul de copil ţinut de mînă?
Mă învăluie cocorii unei toamne prea aproape
Spune-mi, plânge-mi disperarea, cântă-mi, plânsul cum se-ngână?

Nu mai simt privirea verde arsă-n mugur de făclie,
A căzut în frunze luna, rătăcind printr-un cătun.
Curge siliştean prin greieri o zăpadă timpurie;
De ce-i arşiţă -n durerea ce nu am cui să i-o spun?